IONA
A visual journey into the world of Marin Sorescu.

- Acum încep să... - Parcă aud poc, poc, tronc, poc, în năvod. - Bolovani nu alta. Că avem o mare bogată. - Ce mare bogată avem!

- Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona! - De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace. ... - Iona, să nu te apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul. - L-ai şi speriat.

- Ce moarte lungă avem! Dacă poți număra atâta bogăție... Ce mare bogată avem! - Și cum poate marea să-i țină pe toți peștii ăștia pe mâncare și pe bere? - Se descurcă. Greu, dar se descurcă.

- Cred că l-am prins pe-ăl mare. - De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat. - Nu-i vorbă, că eu visez în fiecare noapte doar peşti. ... - Dar prea m-am săturat de atâta duhoare în somn. - Visul şi peştele.

- Dacă aş fi pădurar, de la o vreme mi-ar veni în somn numai copaci. - Aş vrea să mă fac pădurar şi să visez chiar din prima noapte un milion de copaci. - Şi eu să stau la umbra lor

- Greu, greu... - (Scoate năvodul) Nimic? - Nimic. - Atunci, ce naiba atârna aşa? Aşa, înţeleg. Norul acela. Îşi culcase umbra exact pe năvodul meu

- Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioși. - Visul nostru de aur e să înghițim una, bineînțeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni s-a terminat apa.

- Ajutor! Ajutoooor! - Eh, de-ar fi măcar ecoul! ... Întuneric.

- Mi se pare mie, sau e târziu? - Cum a trecut timpul! - Începe să fie târziu în mine. ... Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.

- Păi, te întreb şi eu. Povestea ce zice, ce ne învaţă? - Nu ştiu, c-am auzit numai partea asta, a-ntâia, care ne învaţă clar că poţi fi înghiţit de un peşte. - Asta puteam să nici n-o mai învăţ. - O aflam aici, de ce-oi mai fi pierdut vremea cu ea? De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?

- Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când.

„N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

- Aoleu! Ce s-o mai fi întâmplând afară? - Aa, evenimentele... - Până ies eu, poate se mai limpezesc lucrurile. - Până mă „nasc” de-aici!

– „Nu te lăsa măi tată!” – „Nu mă las, tăticule!” – „Nu te lăsa, tăticule!” – „Nu mă las măi tată!”

- Când o să ajung acolo, pe malul ăla al mării, sări-i-ar ochii, n-o să fac altceva decât să stau toată ziua întins la soare.

- Trebuie să trăiască și el, nu? - Toți trebuie să trăim. - Tocmai asta spuneam și eu – toți trăiesc... pe-acolo pe unde-or fi. Și nici nu știi când o să te pomenești că-ți bat, cioc, cioc, noaptea, în geam.

- I-a pus și la treabă! - Greu se mai câștigă o bucată de pâine... - Și eu trebuie să-mi văd de ale mele.

- Altul! - Mă miram eu să se termine așa de repede! ... - Mai e mult până în clocotul mării?

- Prima viață nu prea mi-a ieșit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară... ... - Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu.

- Află de la mine: n-o să miște nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. - Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. - Pe omenire o doare în fund de soarta ta.

- Câteodată sunt vesel. - Vesel de tot. - Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră. - Păi dacă am şti în fiecare clipă unde ne găsim...

- Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici. - Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi să dispară pe dincoace. Câţiva paşi prin dreptul meu... - Când am să ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi să-l întreb: „Ce mai faci?” - Sunt plin de planuri.

- Marea. Marea! - Aerul! Da, ăsta e aer. ... - Numai eu ştiu ce-am respirat. Eu, şi cu nările astea ale mele

- Da, că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie ... - Cum am sărutat prima fată – asta a fost demult –, n-am simţit nimic, decât un gust de carne. Un gust de mână. Parcă sărutasem o mână în plus. - N-am putut sesiza deosebirea, fiorul. - Aşa se întâmplă. - Abia după vreo două zile, m-a apucat o fericire. Aşa din senin.

- Ce-ai văzut? - Nimic. - Ce-ai văzut? - Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.

- Afară... Un astfel de loc trebuie să existe. Poate nu prea mare să încapi tot... Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. ... - Trebuie să fie pe undeva această palmă de loc... - E o proorocire? Ce prooroc ai mai fost şi tu! Viitorul am văzut ce bine ţi l-ai ghicit. Ia încearcă acum să prezici trecutul. Să vedem dac-o nimereşti măcar cu asta, proorocule! Încearcă să-ţi aminteşti totul.

- Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. - Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. - Iona, Ionaaa!... E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. - Gata, Iona? Răzbim noi cumva la lumină.